Primul meu job ca secretara

 

Imi cautam de ceva timp un loc de munca. Cred ca trecuse deja o jumatate de an si avusesem numai ghinioane. Ba o fabrica de broderii unde aveau nevoie de o secretara, iar a doua zi munceam cot la cot cu femeile din sectie (a treia zi mi-am dat demisia), ba niste patroni turci care ar fi vrut sa semnez in numele firmei niste documente dubioase, in fine, ca sa-mi mentin optimismul, sa le spunem doar ghinioane.

Pana intr-o buna zi cand primesc un telefon de la o mare firma italiana care ma invita la un interviu. Domnisoara de la resurse umane – o draguta. Stiam engleza si italiana, veneam pe un salariu destul de mic, stateam relativ aproape, eram exact ceea ce cautau. Un scurt interviu cu patronul italian si iata-ma in prima mea zi de serviciu serios. 

Plec emotionata de acasa, cu gandul la colegii draguti si la propriul birou de la intrarea in firma. “ Oare o sa fac fata?” ma gandeam. Mintisem ca stiu sa folosesc aparatura de birou. In realitate nu lucrasem nicioadata cu faxul sau telefonul cu mai multe linii, dar la interviu nu mi s-a pus nici o intrebare detaliata legata de acest aspect. In prima mea dimineata deja ma panicasem: daca isi vor da seama ca am mintit? Daca va aparea o situatie urgenta in care faxul va juca un rol major iar eu nu voi stii sa-l folosesc? Tipa cea draguta de la resurse umane se va uita la mine dezaprobator, ceilalti colegi care nici nu ma cunosc deja isi vor face o impresie, directoarea si patronul imi vor comunica raspicat:”Esti concediata!”.        

Din fericire lucrurile au decurs bine. O colega de la Vama mi-a aratat cum se foloseste faxul, telefonul, cum se face cafeaua si cum se va servi, dosarele, arhiva, birourile si toti colegii. Tot in prima zi am cunoscut-o si pe Directoarea Generala, o femeie trecuta de 40 de ani, dar care arata trecuta de 30 si care mi-a adresat cateva cuvinte pe care nu mi le mai amintesc exact, dar stiu ca mi-au mers fix la suflet si cred ca atunci s-a trezit in mine dorinta enorma de a da ce am mai bun pentru a ridica acest job la nivel de arta.   

Dupa primele zile deja stiam tot ce am de facut. Dupa primele doua saptamani directoarea incepuse sa-mi incredinteze traduceri tehnice, faceam selectia furnizorilor, discutam cu clientii in trei limbi straine (stiam si franceza, dar nu avusesem ocazia sa o folosesc), iar dupa prima luna tineam interviuri si faceam angajari de muncitori pentru fabrica.

Eram implicata in tot ceea ce se intampla in firma – ne extindeam – eu cautam spatii si furnizori, voiam sa inchiriem un depozit la Giurgiu – eu luam legatura cu autoritatile locale, ne-ar fi interesat niste fonduri europene – eu trebuia sa dau de persoanele potrivite prin ministere. Totul contra cronometru, totul in afara sarcinilor zilnice. Imi dezvoltasem reale abilitati de multitasking: vorbeam la telefon, cu o mana trimiteam un fax, cu alta verificam mailurile sau aranjam cafeaua directoarei si in timpul asta o ureche era ciulita catre biroul patronului italian, just in case.

Acasa ajungeam doar pentru a dormi si nu o data mi s-a intamplat sa ies seara la un film si sa adorm in sala pe la jumatate.

Trecusera deja 4 luni in care am muncit la foc continuu, concentrata doar pe propriile performante si cu dorinta imensa de a demonstra tuturor ca sunt o persoana capabila. Reusisem sa fac fata.

Eram multumita de mine si usor am inceput sa deschid ochii catre cei din jurul meu. Incet, dar constant, remarcasem un lucru pe care nu-l intelegeam: majoritatea colegilor erau nemultumiti de conditiile din firma, dar asta nu-i impiedica sa se acuze unii pe altii tot timpul, iar eu, ca secretara, eram tratata de multi ca ultima persoana din birou. Tipa cea draguta de la resurse umane era in realitate o scorpie care nu pierdea o zi in care sa nu-mi reaminteasca titlul job-ului meu, o simpla secretara si asta in timp ce arunca sau trantea pe birou un fax ce trebuia trimis. Directoarea Generala era o isterica, avea de multe ori momente in care facea greseli pe care sub nici o forma nu le-ar fi recunoscut fata de patronul italian si atunci isi rotea ochii prin birou, isi oprea privirea cateva secunde asupra mea, iar eu stiam: voi fi gasita vinovata, chiar daca nu aveam nici o legatura cu situatia in cauza.  Oamenii din fabrica erau tratati ca simple animale, cu dispret si ignoranta din partea conducerii, iar eu eram pusa tot timpul in situatia de a le transmite cele mai neplacute lucruri cu care personal nu eram de acord si care stiam ca s-ar fi putut rezolva cu un minimum de vointa.  

Munceam in continuare, dar nu mai aveam entuziasmul necesar. Un lucru ma deranja din ce in ce mai mult: imi fac treaba bine, imi depasesc frecvent atributiile, de ce numele functiei mele ii duce pe toti cu gandul la o persoana incapabila?  Dupa 7 luni m-am hotarat sa plec. Aveam deja experienta, aveam incredere in ceea ce pot sa fac. Am aplicat pentru un post de Assistant Manager la o firma multinationala si am fost acceptata.

A inceput un nou capitol din viata mea profesionala, o perioada de dezvoltare personala, de crestere, de cunoastere a unei noi lumi care avea la baza valorile morale pe care le credeam pierdute si mai ales un lucru esential: respectul pentru calitatea muncii fiecaruia, indiferent ca esti Director General sau Secretara.

un articol preluat de pe topassistants.ro

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: